Fotbal

Podcast #2 – Dan Nicolaie: „Fotbalul adevărat este cel din Liga 5”

Dan Nicolaie este ziarist din 1996. A trecut pe la Sportul Românesc, Cronica Română, Independent, Gardianul, Prezent, Arte Sport, Revista Eurosport, Bursa, Ziarul Metropolis… „plus ceva vizite prin studiouri TV, dar vorba zboară, scrisul rămâne”. Îndrăgostit peste măsură de Truman Capote și FC Argeș, este de părere că fotbalul nu ar putea exista fără poveștile rostite de Baratky, Dobrin sau Zsolt Muzsnay, ori fără pasiunea soră cu nebunia din Onoare. Astfel, subiectele de discuție au curs firesc:

  • Ce mai înseamnă fotbalul astăzi și cum ne mai raportăm la el?
  • Cine mai scrie poveștile sportului rege de astăzi?
  • De ce reușeam să ne bucurăm mai mult de meciuri în trecut?
  • Mai există fotbal romantic?
  • Ne mai bucurăm de mersul pe stadion?
  • Ce îi lipsește fotbalului de astăzi?
  • Fotbalul românesc – trecut și viitor

Câteva idei:

  • „Femeile ar trebui să urmărească mai atent fenomenul de dragoste dintre un bărbat și o echipă de fotbal”
  • „Între un Manchester United – Liverpool și Voința Ionești – Olimpia Morteni, două echipe din județul Dâmbovița, nu e nicio alegere; mă duc natural spre Voința cu Olimpia”
  • „Unde sunt foarte mulți bani, pasiunea dispare”
  • „Dacă văd într-un meci două driblinguri frumoase, un șut bun, ceva care să bată un cuișor în memoria mea, acel meci îmi rămâne în minte” 
  • „Nu atât de multă lume cere tabloidizarea presei; gusturile se și educă”

Despre Dan Nicolaie:

Ascultă și urmărește (2 părți):

*ne cerem scuze pentru calitatea sunetului din partea a doua a podcastului


YouTube // Spotify // iTunes // Stitcher


Revierderby: De ce este Borussia Dortmund – Schalke unul dintre cele mai aprinse și atipice derby-uri ale lumii

Ruhr, Germania. O regiune unde oamenii cred în muncă şi loialitate şi sunt dedicaţi 100% în ceea ce fac. După cum cunoaștem de la geografie, bazinul Ruhr reprezintă una dintre cele mai mari aglomerări urbare ale Europei. Cu cele 5,3 milioane de locuitori, regiunea este depășită la nivel continental doar de Moscova, Londra, Madrid și Paris.

În anii recenţi, au existat mai multe tentative din partea oficialităţilor germane de a aduce laolaltă toate aceste localităţi pentru a crea astfel oraşul Ruhr. Numai că aici mândria locală depășește orice imaginație, astfel că refuzul populației a fost unul mai mult decât categoric. De exemplu, în anul 1975, orașul Wattenscheid a fost „înghiţit” de Bochum, iar Wanne-Eickel a fost transformat în cartier al oraşului Herne. Însă oamenii care trăiesc în aceste zone nu au acceptat niciodată schimbarea şi polemizează şi astăzi cu oricine îndrăzneşte să se refere la ei drept „Bochumer” sau „Herner”.

În Ruhr nu există jumătate de măsură și, poate mai mult decât în celelalte regiuni ale Germaniei, microbiștii din această zonă se aşteaptă să găsească aceste valori şi pe terenul de fotbal. Pentru un microbist din Ruhr, niciun stadion al regiunii nu este mai departe de 30 de minute cu transportul în comun. Una dintre cărţile care abordează istoria fotbalului din regiune se numeşte „În ținutul celor 1000 de derby-uri”, iar acest titlu nu este chiar atât de exagerat. Din cauza numărului mare de echipe înghesuite în această regiune, toată lumea urăşte pe toată lumea. Și de aceea, pentru mulţi, echipe precum Bayern Munchen, Hamburg sau VfB Stuttgart nici nu există.

Până la sfârşitul anilor `40, Germania a oferit multe rivalităţi crâncene. La acea vreme, cea mai aspră dintre toate era cea dintre Nurnberg şi Furth. Ura era atât de mare, încât Hans Sutor, starul celor de la Furth, a fost dat afară de la club în anul 1920 din cauza faptului că s-a însurat cu o fată din Nurnberg. Mai mult decât atât, când naţionala Germaniei s-a deplasat la Amsterdam în 1924, federaţia a fost nevoită să împartă jucătorii de la cele două cluburi în două vagoane diferite.

Mai existau, de asemenea, lupte serioase în Munchen, între Bayern şi 1860, în Hamburg, între HSV şi St Pauli, dar aceste rivalităţi erau înţelese de toată lumea: bogaţi versus săraci, cosmopoliţi versus localnici, aripa dreaptă versus aripa stângă. Lucru perfect obișnuit în fotbal, de altfel. Când mergi în Glasgow, Manchester sau Barcelona, localnicii îţi spun că rivalităţile din oraşul lor sunt fundamentate pe diferenţe de clase sociale, orientări politice sau chiar religii. În cazul Dortmund – Schalke, însă, lucrurile stau un pic diferit.

Derby-ul Germaniei aduce față în față cele mai pasionate și asemănătoare bazine ale fanilor din Germania. De fapt, similitudinile dintre cele două cluburi nu pot fi negate. Ambele își au rădăcinile înfipte adânc în clasa muncitoare, cu suporteri (și chiar anumiți fotbaliști) venind din industria mineritului și a oțelului din regiune. De asemenea, suporterii celor două cluburi nu sunt separați în ceea ce privește religia, ori clasa socială, singurul lucru care stă între ei fiind distanța de 35 de kilometri dintre cele două stadioane. Mai mult decât atât, ambele grupări au fost susținute de-a lungul celor peste 100 de ani de existență de fani proveniți din imigranți est europeni. Toate acestea ne duc cu gândul că această rivalitate uriașă nu izvorăște din diferențele fundamentale ale culturii și identității celor două cluburi (precum se întâmplă între Celtic și Rangers ori AS Roma și Lazio, de exemplu), ci din asemănările acestora. Sunt precum doi frați înstrăinați și, între noi fie vorba, cui îi place să piardă în fața fratelui său?

Istoria Revierderby a început încă din anii `20, dar oraşele Dortmund şi Gelsenkirchen au împărtăşit o rivalitate serioasă cu mult înainte de asta. Ambele oraşe sunt situate pe valea râului Ruhr şi reprezintă două „resurse” vitale ale economiei germane. În timp ce Schalke/Gelsenkirchen este cunoscut pentru minerit, Dortmund a scos capul în Europa mai mult drept un oraş al oţelului. Iar din moment ce oraşele au continuat să se lupte pentru prosperitate economică, fotbalul a intrat în peisaj în ecuaţie în mod firesc.

Primul meci dintre cele două cluburi s-a jucat în 1925, Schalke impunându-se atunci cu 4-2. Odată cu apariţia primelor ligi de fotbal în Germania, rivalitatea a început să capete amploare. Formaţia din Gelsenkirchen a reprezentat cel mai de succes club din anii 1930, câştigând şase din şapte titluri posibile în perioada 1933-1945. În timpul acestei perioade, Schalke a dominat Borussia autoritar, câştigând 14 dintre cele 16 întâlniri directe.

Prima victorie a Borussiei în derby a venit în anul 1943, 1-0. Golul victoriei a fost marcat de August Lenz, care încă trăieşte în memoria fanilor din Dortmund. După această victorie, şansa a început să îi surâdă din ce în ce mai des Borussiei. Următorul meci s-a jucat patru ani mai târziu, în 1947, din cauza problemelor din ţară. Într-o după-amiază de mai 1947, Borussia a întrerupt seria albaştrilor printr-o victorie cu 3-2 pe o ploaie măruntă şi sâcâitoare, în finala campionatului Westfalia. Fusese condusă de două ori, iar golul victoriei a venit cu doar cinci minute înainte de finalul meciului. Schalke domina întreaga regiune la acea dată (inclusiv Koln, Bochum, Gladbach ş.a.), dar victoria Borussiei semnala faptul că începuseră să aibă competiţie. „Germania fotbalistică va sta jos şi va lua notiţe” titra un cotidian naţional a doua zi după victoria lui Dortmund, acest lucru prevestind naşterea unei rivalităţi care avea să le eclipseze pe toate celelalte din ţară.

Mai târziu, în 1947 a fost formată Oberliga, iar cele două cluburi au reînceput să se întâlnească anual. De data aceasta, însă, Dortmund a dat tonul disputelor şi a dominat derbyul într-un mod cum n-o mai făcuse niciodată până atunci. În anii 1950, rivalitatea şi-a consumat noi episoade când Dortmund, condusă de managerul Helmut Schneider, a câştigat două titluri de campioană a Germaniei (în 1956 şi 1957), în timp ce Schalke şi-a adjudecat unul (în 1958, ultimul pentru ei până la această oră). În noul format al campionatului, Dortmund a câştigat nouă dintre primele treisprezece confruntări şi nu a cedat decât şapte meciuri din treizeci şi două în întreaga perioadă Oberliga. Chiar dacă nu au reuşit să câştige la scoruri atât de categorice precum o făcea Schalke în anii `30, Borussia a bifat totuşi victorii clare, cea mai mare diferenţă fiind 5-1. Rivalitatea a cunoscut o nouă dimensiune, iar Dortmund a devenit principala echipă a campionatului, adversara ei rămânând, totuşi, un competitor puternic.

De la începutul Bundesliga (1963) şi până în zilele noastre, Revierderby a rămas o încleştare echilibrată, dar cu Dortmund având prim-planul la început. Precum în Oberliga, au reuşit să îşi impună dominaţia cu opt victorii din primele zece meciuri. Borussia a devenit echipa mai bună, reuşind să se lupte inclusiv pentru titluri. Echipa a ajuns în nu mai puţin de cinci finale ale campionatului, reuşind să îşi adjudece trei.

Principalii lor rivali din acea perioadă nu erau cei de la Schalke, ci FC Koln, care era o echipă total opusă lui Dortmund: burgheză, bogată, arogantă şi reprezentantă a unui oraş faimos. „La finalul anilor 1960, rivalitatea dintre Dortmund şi Schalke era normală”, spune Gregor Schnittker, un expert în Revierderby. „Pe atunci nu existau lucrurile care, între timp, au devenit normale la meciurile dintre ele: ură extremă, huligani, violenţă. Rememorând acele vremuri, îmi dau seama că exista o tensiune crescândă care aştepta doar momentul oportun să explodeze, dar în acele timpuri meciurile Dortmund – Koln pe de-o parte şi Schalke – Essen pe de alta erau mai intense”.

Momentul de care vorbea Schnittker s-a produs în anii 1960, odată cu venirea crizei cărbunilor şi a oţelului, care a afectat întreaga regiune. Numai în 1963 au fost închise 13 mine şi peste 10.000 de mineri şi-au pierdut slujbele. Declinul a fost dramatic şi a continuat până la mijlocul anilor `70. De la 400.000 de mineri, numărul acestora a coborât până la mai puţin de 150.000 (anul 1976), regiunea devenind săracă şi ameninţată de o criză severă a şomajului.

Dezastrul economic a avut un impact uriaş asupra fotbalului, toate cluburile din zona Ruhr intrând în declin: Dortmund, Schalke, Essen, Duisburg, Oberhausen. Brusc, au dispărut trofeele şi obiectivele importante şi au fost înlocuite de frică. Frica de retrogradare a echipelor, frica de concediere a fanilor. Lucrurile au mers atât de rău pentru Dortmund, încât echipa a retrogradat în liga a doua. Aceasta a fosta una dintre cele mai negre perioade din istoria Borussiei. Până în 1975, la trei ani după retrogradarea lui BVB, cele două mari rivale nu s-au mai întâlnit. Prima victorie a lui Dortmund în faţa lui Schalke în zece ani s-a produs în 1977. În contextul prezentat, rivalitatea dintre Dortmund şi Schalke s-a transformat în ceva mult mai important, dar, de asemenea, şi mult mai periculos.

În plus, în acea perioadă Schalke a fost implicată în mai multe scandaluri mari de corupţie, fiind acuzaţi de trucarea meciurilor. Acest factor a contribuit şi el în mare măsură la cei patru ani petrecuţi de BVB în liga secundă în acea perioadă.

În 1979, huliganii din Gelsenkirchen au format una dintre cele mai violente brigăzi din Germania, „Gelsenszene”. Pentru a contracara ameninţarea, suporterii lui Dortmund au format brigada „Borussenfront”, în 1982. Următorul deceniu, cele două grupări s-au ciocnit, violent, în mai multe rânduri, fapt ce a adus o reputaţie negativă derby-ului. Spre exemplu, în sezonul 1984/1985, 64.000 de fani au asistat la Gelsenkirchen la meciul dintre Schalke şi Bayern, în schimb ce la derby au venit numai 41.000, de teama unor conflicte între cele două tabere.

Ruhr! Ruhr!

În mod curios, rivalitatea regiunii trăieşte braţ la braţ cu mândria acesteia. Pe 21 mai 1997, Schalke a produs una dintre marile surprize europene, câştigând Cupa UEFA în faţa celor de la Inter Milano. Pe 28 mai, Dortmund a urmat reţeta câştigătoare şi a făcut surpriza învingând Juventus în finala UEFA Champions League. Aceste şapte zile au stat la baza dezvoltării, puţin probabile înainte, a cluburilor din perioada anilor 1990, iar fanii nu au căzut de acord întru totul cu privire la cum trebuie să reacţioneze în faţa acestei situaţii.

O mare parte a fanilor Borussiei Dortmund au cântat în seara triumfului european despre cum performanţa lor este cu o clasă cel puţin peste cea reuşită de vecini. Totuşi, au existat şi momente în care o parte a fanilor BVB au început să scandeze cu patos „Ruhr! Ruhr!”, celebrând astfel că regiunea domina fotbalul european la acea oră. Un an mai devreme, când Schalke a învins Bayern, fanii albaştri au scandat „Ruhr! Ruhr!” la vestea că Dortmund a reuşit astfel să îşi asigure titlul de campioană. Pare de domeniul absurdului, dar până şi crainicul de pe Westfalenstadion, Norbert Dickel, a mulţumit printr-un „Thank you, Gelsenkirchen!” (nu Schalke!) în ultima etapă a sezonului 1995, la meciul contra lui Freiburg. Aceste vremuri au dispărut totuşi rapid şi ura a început să capete proporţii apocaliptice între cele două cluburi. 

Giuleștiul moare, nu se transformă

Lumea spune: „Giuleștiul nu moare, Giuleștiul se transformă”

Stadionul Giulești a trecut prin mai multe transformări de-a lungul timpului: când băncile tribunelor au fost înlocuite cu scaune, când potcoava a încetat să mai fie potcoavă, ori când stâlpii nocturnei s-au înălțat deasupra ritmului de tobe. Au fost schimbări bine primite de toată lumea și nu au știrbit cu nimic din pulsul ridicat pe care rapidiștii îl aveau încă de când se așteptau unii pe alții pe scările din fața teatrului.

După meciul de sâmbătă, însă, Giuleștiul va muri. Odată cu asta, milioane de amintiri, îmbrățișări, lacrimi și pumni în aer vor pluti efemer deasupra liniștii apăsătoare de lângă șine. Întunericul și lipsa ritmului vor apăsa pe umerii locului de lângă teatru mai greu ca niciodată. Apoi, după doi ani, cochet și adus la pretenții demne de anii 2020, stadionul Rapidului Valentin Stănescu (sau cum se va numi atunci, că „Giulești” ne va fi greu să îi spunem o vreme) va fi pregătit să găzduiască o echipă de prima ligă. Iar în acel moment poate că Rapidul va renaște întru totul și, printr-un destin absolut, se va pregăti să aniverseze 100 de ani de existență din postura unui club cu pretenții. Dar totul va fi atât de diferit… Peste doi ani, tobele vor răsuna din nou, dar însoțite de un ecou neobișnuit. Jucătorii vor parcurge mai repede drumul de la vestiare până la centrul terenului, iar imnul poate că va fi cântat doar pe jumătate. Nea Bebiță își va căuta debusolat locul din centrul tribunei a II-a, care nu va mai semăna deloc cu cea pe care o știa el. Tabela poate că va avea alt loc și ea. Totul va fi nou, nimic nu va mai fi la fel.

Așadar, da, Giuleștiul va muri sâmbătă și, odată cu el, o mare parte din sufletul acelora care l-au călcat de atâtea ori. Dar este un sacrificiu obligatoriu ce trebuie făcut astfel încât povestea Rapidului să poată merge mai departe.


A câștigat cu Rapid tot ce se putea pe plan intern, a ajuns la națională, a jucat și a marcat în vișiniu în Liga 1, Liga 2, Liga 3 și Liga 4, a fost președinte, acum e antrenor, iar sâmbătă își încheie activitatea fotbalistică odată cu stadionul care i-a oferit atâtea satisfacții… Așa se intră în legendă! Ce destin pe Daniel Pancu…

Daniel Pancu, un gând pentru rapidiști pe biletele de meci

Zidul Galben #33 – Q&A

În episodul 33 al podcastului Zidul Galben, întrebările venite din partea fanilor BVB din România au avut prioritate. Dragoș și Vlad au discutat, pentru prima dată în acest sezon, despre transferurile Borussiei Dortmund, noua politică de la nivelul conducerii și șansele la trofee în acest sezon.

Nu au lipsit nici informațiile referitoare la relația pe care fan clubul român o are cu birourile oficiale din Dortmund și șansele pe care membrii din România le au pentru a prinde bilete pe Westfalenstadion.

Subiecte discutate:

  • Transferurile Borussiei Dortmund din vară;
  • Șansele unor noi mutări la nivelul lotului în pauza de iarnă;
  • Pentru BVB urmează Stuttgart, Atletico Madrid și Hertha Berlin; câte puncte scoate?
  • Cât de conștient este Lucien Favre de valoarea lotului pe care îl are la dispoziție?
  • Care sunt șansele Borussiei de a câștiga un trofeu în acest sezon?
  • Paralelă Jadon Sancho – Ousmane Dembele;
  • Cine ar trebui să plece de la Borussia în iarnă?
  • Cum a ajutat Adunarea Anuală a fanilor BVB din acest an relația grupului cu Borussia Dortmund?
  • Când va reuși Borussia să păstreze tinerele talente în lot pentru a face performanță și pe plan sportiv, nu doar financiar?
  • Dubla cu Atletico Madrid;
  • S-a reabilitat conducerea în relația cu fanii după ultima campanie de transferuri?

Inexplicabilul unei întâlniri

cadru

La sfârșit de septembrie, în de-acum răcoroasa noastră capitală, a avut loc un eveniment cu o însemnătate aparte pentru fanii Borussia Dortmund din România. Însuși Roman Weidenfeller, portarul de legendă al clubului și balaurul cu șapte capete pentru olandezul zburător Robben la locul și momentul potrivit, s-a trezit teleportat în mijlocul a peste 100 de curioși entuziaști veniți din toată țara pentru a-l întâlni.

Evenimentul a fost preluat pe site-urile de sport și a ajuns în grupajele de știri ale televiziunilor, fiind prezentat atât din punct de vedere al curiozității faptului că un ditai campionul mondial (cu Germania în 2014) a ajuns să vadă un meci în HalfTime, cât și din punct de vedere sportiv. Nu au lipsit întrebările despre Messi și Ronaldo, despre Steaua și Marica, despre mici și bere. În schimb, fotografiile mișcătoare ale mass-media au eșuat în mod deloc surprinzător să capteze emoția evenimentului, văpaia din ochii participanților, zâmbetele largi și vocile răgușite.

punct de plecare

„Să te uiți la 22 de bărbați care aleargă după o bășică mi se pare penibil. Este ireal să te transformi în halul ăsta când te uiți la un meci care nu îți schimbă viața cu nimic. Dar să mai și cheltui atâția bani și timp pentru un lucru atât de puțin înălțător este prostie pură.”

Acesta este discursul, în linii mari. Bineînțeles, fără respectarea întocmai a cuvintelor, dar ideile sunt acolo. Foarte mulți rezonează cu acestea și se simt contrariați de preocupările atât de mici ale oamenilor.

Însă, din fericire, cei mai mulți dintre noi nu funcționăm în linii atât de frânte. Dincolo de alb și negru, suntem capabili să distingem culori. Iar în cazul oamenilor noștri din fan clubul BVB, culoarea este evidentă: galben.

Optimism, originalitate, umor, imaginaţie, creativitate, înţelepciune, dar și egoism, timiditate, perfecționism și invidie – iată o parte dintre <<specificațiile>> pe care le poartă persoanele cărora le place foarte mult culoarea galben, conform cu studiile din zona psihologiei. Goethe, în teoria sa despre culori, numea galbenul „o culoare veselă, vie și cu efect liniștitor”, dar pe care nu prea o poți combina cu alte culori astfel încât să nu se deprecieze.

argument

Pasiunile nu sunt ieftine. Ele mănâncă timp și mulți bani. Iar asta o cunosc foarte bine toți cei care s-au implicat în povestea grupului fanilor BVB din România. Cel puțin o dată pe săptămână aceștia văd meciurile în pub și tot la fel de des ies la fotbal pe teren sintetic. În fiecare an merg la meci pe Westfalenstadion. Aici se mai adaugă Adunările Anuale, care reprezintă un weekend petrecut de fanii din toată țara într-unul dintre marile orașe ale României și care se lasă cu evenimente și distracții. La acestea mai adăugăm și campania umanitară, când, de ziua clubului (19 decembrie), se fac donații spre o cauză umanitară ce are legătură cu fenomenul sportiv. Așadar, iată. Pasiunile chiar nu sunt ieftine. Și mai este ceva. Toate acestea se fac pe baza cardului de membru cotizant. Carevasăzică, la toate cheltuielile enumerate mai sus, ar mai fi 50 de lei intrarea.

Și, totuși, de ce fac oamenii aceste sacrificii în numele unui club de fotbal care își are rădăcinile la 2.000 de kilometri depărtare?

Pentru a putea răspunde la această întrebare, trebuie să luăm în considerare trei lucruri:
(1) fotbalul este, dincolo de sportul în sine, un fenomen social, un liant al societății, cu majore implicații asupra comportamentului și bunei stării indivizilor și comunităților;
(2) cluburile de fotbal de tradiție au personalitate, dețin o conduită și un set de principii și valori bine definite;
(3) fanii cluburilor de fotbal sunt, în fapt, suma primelor două.

Așadar, fanii Borussia Dortmund din România au, înainte de toate, o pasiune comună pentru fotbal (1) și se regăsesc în ADN-ul și identitatea clubului (2) cu care au luat contact, de-a lungul timpului, pe stadion, în călătorii, de la televizor, de pe internet sau din ziare. În fond, procesul de asimilare a unui astfel de microb de la depărtare nu diferă foarte mult, ca principiu, de asimilarea lui din imediata vecinătate a arenei. Mecanismul este același, doar pașii pe care ne poartă viața sunt diferiți.

Din acest punct, odată deveniți fani ai unui club de fotbal, intervine nevoia de a împărtăși acest lucru, precum se întâmplă cu orice altă pasiune care ne ocupă timpul și ne încarcă de energie. În cazul de față, pasiunea se numește Borussia Dortmund și, după cum ați aflat mai devreme, se află la o depărtare de 2.000 de kilometri nord-vest pe harta Europei și la milioane de kilometri pe harta intereselor cotidiene ale românilor. Astfel că, în mod natural, fanii BVB din România sunt izolați și priviți cu oarecare mirare de cei cu preocupări (mai) comune în societate, iar nevoia lor de dialog și socializare pe o temă atât de puțin traversată în țara noastră devine ușor incomodă.

Iar de aici, lucrurile devin simple și se întâmplă fix ca în viață. Unde apar nevoile, tot acolo apar, mai devreme sau mai târziu, și oportunitățile de a le satisface. Cerere și ofertă, altfel spus. Doar că, în cazul de față, folosim termenii în cu totul alt context decât cel antreprenorial. Fan Clubul a fost înființat exclusiv pe fundația pe care a clădit-o pasiunea simpatizanților români ai uneia dintre cele mai iubite echipe din Germania. Și ca orice altă pasiune, dacă nu este îngrijită și întreținută, fie dă pe răscoale, fie se stinge.

concluzie

Sigur, încercarea definirii unui fenomen clădit pe astfel de coordonate poate fi supărătoare. În fond, nu avem de-a face decât cu un grup de prieteni care s-a coagulat în jurul unei nebunii comune. Numai că, în cazul de față, acest proces a durat mai mulți ani și a presupus anumite sacrificii al căror rezultat este, la prima vedere, unul satisfăcător, iar la o privire mai atentă de-a dreptul încântător.

Dragostea pentru Borussia arde mai tare ca niciodată în piepturile celor 116 de membri cotizanți ai studiului nostru de caz. Acest lucru poate fi explicat în diverse moduri, de la pragmatic la poetic, în cuvinte ori imagini. Întorcându-ne în punctul inițial, însă, la momentul întâlnirii cu Roman Weidenfeller de pe Gabroveni 14, devenim, fără să ne dăm seama, martorii inexplicabilului.

Dacă vă place ceea ce găsiți aici și dacă doriți să susțineți material proiectul nostru, aveți posibilitatea de a o face. Acest lucru nu vă este impus în niciun fel, conținutul urmând a rămâne întotdeauna gratuit.

Cum am uitat să iubim fotbalul

Îmi aduc aminte cu plăcere de prima mea vizită pe un stadion serios. S-a întâmplat în ’98, când aveam 8 ani, iar bunicul m-a dus pe Giuleşti la Rapid-Dinamo, meci cu mare greutate pentru clasament şi pentru poliţia prezentă în cartier. Și acum am în minte pânza aia albă cu portretul tânărului ”Pancu Gooool” de deasupra tunelului ce duce la vestiare. Cred că este prima imagine autentică legată de Rapid ce îmi vine în minte. Read More

(Re)vedere de pe front: „Este bine, mamă, doar că pierd sânge”

Praful adunat pe foi,
Descoperi că-i de la război;
De-atîta plîns e jos noroi
Şi poţi să plîngi şi tu cu noi […]

Prima strofă a imnului nu am putut s-o cânt. ”Suntem peste tot acasă, porțile ni se deschid…” au trecut pe lângă mine, fără să îmi pot scoate bulgărele de emoții din gât. Nu știu ce am avut, că nu pentru asta am venit la stadion. Mi-am promis înainte de meci că voi fi total neimplicat și că nu mă voi lăsa purtat de val, indiferent de context. Dar am pus totul pe seama unei rătăciri de moment, așa că mi-am lăsat ochii udați de nostalgie doar cât să nu mă fac de râs. Read More

Jurnal de deplasare: cum se văd meciurile din mijlocul Zidului Galben

Ce face din Borussia Dortmund un club atât de iubit în toată lumea? Zidul Galben este mit sau realitate? Fan clubul român al BVB a ajuns, pe 17 martie, la meciul BVB – Ingolstadt. 38 de persoane au făcut deplasarea la Dortmund, iar acesta este un jurnal de călătorie care culminează cu experienţa din Sudtribune a unor membri Borussia Dortmund România. Read More

Stadionul

Au trecut câțiva ani buni de când mi-am petrecut ultima dată o vacanță la bunici, dar până pe la 16 ani nu era vară în care să stau acasă, mai ales că „la țară” însemna un sat (așa-zis cartier, în limbajul oficial) la numai 5 kilometri de Focșani. Tata s-a lăudat de multe ori că a făcut drumul ăsta pe jos prin zăpadă, dar nu despre poveștile demne  de „Viața cu Louie” vreau să vorbesc. Read More

Am aflat ce înseamnă Borussia

Căpitanul avionului anunţă începerea procedurilor de aterizare, iar ochii sunt aţintiţi pe geam. Vremea este frumoasă în Germania. Dortmund-ul ne aşteaptă cum se cuvine. Chiar înainte de ultimul viraj înspre pistă aeroportului, de la aproximativ 1000 de metri înălţime, zăresc preţ de o secundă şi jumătate galbenul strălucitor al celor patru stâlpi de susţinere ai acoperişului de pe Westfalenstadion. Tocmai ce m-am teleportat într-un alt univers. Read More