Punct de vedere

Frică de frica lui

De un singur lucru îmi e frică înaintea noului sezon. Nu de eșec, nu de Bayern, nici măcar de ghinion. Îmi e frică de Lucien Favre. Sau, mai bine zis, mi-e frică de frica lui.

Felul în care pune problema, modul în care vorbește și privește, cât și dibăcia prin care eschivează asumarea unui obiectiv clar și demn (așa cum au făcut-o atât căpitanul cât și cei din conducere) trădează faptul că am putea avea în față tipologia antrenorului bine pregătit dar nepriceput. Vorbesc de fix același sentiment pe care l-am avut în secunda 1 când l-am văzut pe Peter Bosz la echipă. Atunci chiar am spus-o că, la ce energii emană omul, nu stă 10 etape.

În cazul lui Favre mă bântuie aceași stare de neliniște, în acest moment. Ok, poate nu la fel de apăsătoare și cu siguranță ceva mai întârziată decât în cazul olandezului, dar e acolo. Dincolo de placa aceea cu eșecul celui de-al doilea sezon al lui pe oriunde a fost, mă macină gândul că omul este genul de antrenor de echipe mici, unde presiunea rezultatului nu există. Cum a dat de puțin pressing, cum nu s-au mai văzut nici frunzele.

Dacă există în lumea asta vreun antrenor care e în stare să compromită un sezon ce se anunță ca având un potențial uriaș, atunci fix genul ăsta e: moale, speriat, fad, insipid și bine pregătit.

P.S. echipa a arătat bine în Supercupă, chiar dacă au fost momente de uitat și acolo; dar meciul cu KFC-ul lui Grosskreutz din Pokal, deși neconcludent și cu un adversar mai mult decât modest, m-a făcut să trăiesc un deja-vu și am putut derula în minte filmul sezonului următor, cu o echipă ce behăie de talent și potențial, dar care are probleme să o bage în ațe dintr-un careu supraaglomerat.

foto: Jörg Schüler/Getty Images

Giuleștiul moare, nu se transformă

Lumea spune: „Giuleștiul nu moare, Giuleștiul se transformă”

Stadionul Giulești a trecut prin mai multe transformări de-a lungul timpului: când băncile tribunelor au fost înlocuite cu scaune, când potcoava a încetat să mai fie potcoavă, ori când stâlpii nocturnei s-au înălțat deasupra ritmului de tobe. Au fost schimbări bine primite de toată lumea și nu au știrbit cu nimic din pulsul ridicat pe care rapidiștii îl aveau încă de când se așteptau unii pe alții pe scările din fața teatrului.

După meciul de sâmbătă, însă, Giuleștiul va muri. Odată cu asta, milioane de amintiri, îmbrățișări, lacrimi și pumni în aer vor pluti efemer deasupra liniștii apăsătoare de lângă șine. Întunericul și lipsa ritmului vor apăsa pe umerii locului de lângă teatru mai greu ca niciodată. Apoi, după doi ani, cochet și adus la pretenții demne de anii 2020, stadionul Rapidului Valentin Stănescu (sau cum se va numi atunci, că „Giulești” ne va fi greu să îi spunem o vreme) va fi pregătit să găzduiască o echipă de prima ligă. Iar în acel moment poate că Rapidul va renaște întru totul și, printr-un destin absolut, se va pregăti să aniverseze 100 de ani de existență din postura unui club cu pretenții. Dar totul va fi atât de diferit… Peste doi ani, tobele vor răsuna din nou, dar însoțite de un ecou neobișnuit. Jucătorii vor parcurge mai repede drumul de la vestiare până la centrul terenului, iar imnul poate că va fi cântat doar pe jumătate. Nea Bebiță își va căuta debusolat locul din centrul tribunei a II-a, care nu va mai semăna deloc cu cea pe care o știa el. Tabela poate că va avea alt loc și ea. Totul va fi nou, nimic nu va mai fi la fel.

Așadar, da, Giuleștiul va muri sâmbătă și, odată cu el, o mare parte din sufletul acelora care l-au călcat de atâtea ori. Dar este un sacrificiu obligatoriu ce trebuie făcut astfel încât povestea Rapidului să poată merge mai departe.


A câștigat cu Rapid tot ce se putea pe plan intern, a ajuns la națională, a jucat și a marcat în vișiniu în Liga 1, Liga 2, Liga 3 și Liga 4, a fost președinte, acum e antrenor, iar sâmbătă își încheie activitatea fotbalistică odată cu stadionul care i-a oferit atâtea satisfacții… Așa se intră în legendă! Ce destin pe Daniel Pancu…

Daniel Pancu, un gând pentru rapidiști pe biletele de meci

Cum am uitat să iubim fotbalul

Îmi aduc aminte cu plăcere de prima mea vizită pe un stadion serios. S-a întâmplat în ’98, când aveam 8 ani, iar bunicul m-a dus pe Giuleşti la Rapid-Dinamo, meci cu mare greutate pentru clasament şi pentru poliţia prezentă în cartier. Și acum am în minte pânza aia albă cu portretul tânărului ”Pancu Gooool” de deasupra tunelului ce duce la vestiare. Cred că este prima imagine autentică legată de Rapid ce îmi vine în minte. Read More

Extreme

Un singur gol avans. Avem atacul, ratăm. Ne egalează. Revenim în avantaj. Neagu face un meci imens, Ungureanu ne ține în viață când avem mai mare nevoie. E strâns. Țin aproape, nu reușim să ne desprindem. Dar avem o șansă. Poate ultima. 7 metri obținut în ultima secundă. Cristina e față în față cu Poulsen. Portarul danez apără. Urmează alte zece minute de tensiune extremă. Read More