Lună: decembrie 2018

Podcast #2 – Dan Nicolaie: „Fotbalul adevărat este cel din Liga 5”

Dan Nicolaie este ziarist din 1996. A trecut pe la Sportul Românesc, Cronica Română, Independent, Gardianul, Prezent, Arte Sport, Revista Eurosport, Bursa, Ziarul Metropolis… „plus ceva vizite prin studiouri TV, dar vorba zboară, scrisul rămâne”. Îndrăgostit peste măsură de Truman Capote și FC Argeș, este de părere că fotbalul nu ar putea exista fără poveștile rostite de Baratky, Dobrin sau Zsolt Muzsnay, ori fără pasiunea soră cu nebunia din Onoare. Astfel, subiectele de discuție au curs firesc:

  • Ce mai înseamnă fotbalul astăzi și cum ne mai raportăm la el?
  • Cine mai scrie poveștile sportului rege de astăzi?
  • De ce reușeam să ne bucurăm mai mult de meciuri în trecut?
  • Mai există fotbal romantic?
  • Ne mai bucurăm de mersul pe stadion?
  • Ce îi lipsește fotbalului de astăzi?
  • Fotbalul românesc – trecut și viitor

Câteva idei:

  • „Femeile ar trebui să urmărească mai atent fenomenul de dragoste dintre un bărbat și o echipă de fotbal”
  • „Între un Manchester United – Liverpool și Voința Ionești – Olimpia Morteni, două echipe din județul Dâmbovița, nu e nicio alegere; mă duc natural spre Voința cu Olimpia”
  • „Unde sunt foarte mulți bani, pasiunea dispare”
  • „Dacă văd într-un meci două driblinguri frumoase, un șut bun, ceva care să bată un cuișor în memoria mea, acel meci îmi rămâne în minte” 
  • „Nu atât de multă lume cere tabloidizarea presei; gusturile se și educă”

Despre Dan Nicolaie:

Ascultă și urmărește (2 părți):

*ne cerem scuze pentru calitatea sunetului din partea a doua a podcastului


YouTube // Spotify // iTunes // Stitcher


Revierderby: De ce este Borussia Dortmund – Schalke unul dintre cele mai aprinse și atipice derby-uri ale lumii

Ruhr, Germania. O regiune unde oamenii cred în muncă şi loialitate şi sunt dedicaţi 100% în ceea ce fac. După cum cunoaștem de la geografie, bazinul Ruhr reprezintă una dintre cele mai mari aglomerări urbare ale Europei. Cu cele 5,3 milioane de locuitori, regiunea este depășită la nivel continental doar de Moscova, Londra, Madrid și Paris.

În anii recenţi, au existat mai multe tentative din partea oficialităţilor germane de a aduce laolaltă toate aceste localităţi pentru a crea astfel oraşul Ruhr. Numai că aici mândria locală depășește orice imaginație, astfel că refuzul populației a fost unul mai mult decât categoric. De exemplu, în anul 1975, orașul Wattenscheid a fost „înghiţit” de Bochum, iar Wanne-Eickel a fost transformat în cartier al oraşului Herne. Însă oamenii care trăiesc în aceste zone nu au acceptat niciodată schimbarea şi polemizează şi astăzi cu oricine îndrăzneşte să se refere la ei drept „Bochumer” sau „Herner”.

În Ruhr nu există jumătate de măsură și, poate mai mult decât în celelalte regiuni ale Germaniei, microbiștii din această zonă se aşteaptă să găsească aceste valori şi pe terenul de fotbal. Pentru un microbist din Ruhr, niciun stadion al regiunii nu este mai departe de 30 de minute cu transportul în comun. Una dintre cărţile care abordează istoria fotbalului din regiune se numeşte „În ținutul celor 1000 de derby-uri”, iar acest titlu nu este chiar atât de exagerat. Din cauza numărului mare de echipe înghesuite în această regiune, toată lumea urăşte pe toată lumea. Și de aceea, pentru mulţi, echipe precum Bayern Munchen, Hamburg sau VfB Stuttgart nici nu există.

Până la sfârşitul anilor `40, Germania a oferit multe rivalităţi crâncene. La acea vreme, cea mai aspră dintre toate era cea dintre Nurnberg şi Furth. Ura era atât de mare, încât Hans Sutor, starul celor de la Furth, a fost dat afară de la club în anul 1920 din cauza faptului că s-a însurat cu o fată din Nurnberg. Mai mult decât atât, când naţionala Germaniei s-a deplasat la Amsterdam în 1924, federaţia a fost nevoită să împartă jucătorii de la cele două cluburi în două vagoane diferite.

Mai existau, de asemenea, lupte serioase în Munchen, între Bayern şi 1860, în Hamburg, între HSV şi St Pauli, dar aceste rivalităţi erau înţelese de toată lumea: bogaţi versus săraci, cosmopoliţi versus localnici, aripa dreaptă versus aripa stângă. Lucru perfect obișnuit în fotbal, de altfel. Când mergi în Glasgow, Manchester sau Barcelona, localnicii îţi spun că rivalităţile din oraşul lor sunt fundamentate pe diferenţe de clase sociale, orientări politice sau chiar religii. În cazul Dortmund – Schalke, însă, lucrurile stau un pic diferit.

Derby-ul Germaniei aduce față în față cele mai pasionate și asemănătoare bazine ale fanilor din Germania. De fapt, similitudinile dintre cele două cluburi nu pot fi negate. Ambele își au rădăcinile înfipte adânc în clasa muncitoare, cu suporteri (și chiar anumiți fotbaliști) venind din industria mineritului și a oțelului din regiune. De asemenea, suporterii celor două cluburi nu sunt separați în ceea ce privește religia, ori clasa socială, singurul lucru care stă între ei fiind distanța de 35 de kilometri dintre cele două stadioane. Mai mult decât atât, ambele grupări au fost susținute de-a lungul celor peste 100 de ani de existență de fani proveniți din imigranți est europeni. Toate acestea ne duc cu gândul că această rivalitate uriașă nu izvorăște din diferențele fundamentale ale culturii și identității celor două cluburi (precum se întâmplă între Celtic și Rangers ori AS Roma și Lazio, de exemplu), ci din asemănările acestora. Sunt precum doi frați înstrăinați și, între noi fie vorba, cui îi place să piardă în fața fratelui său?

Istoria Revierderby a început încă din anii `20, dar oraşele Dortmund şi Gelsenkirchen au împărtăşit o rivalitate serioasă cu mult înainte de asta. Ambele oraşe sunt situate pe valea râului Ruhr şi reprezintă două „resurse” vitale ale economiei germane. În timp ce Schalke/Gelsenkirchen este cunoscut pentru minerit, Dortmund a scos capul în Europa mai mult drept un oraş al oţelului. Iar din moment ce oraşele au continuat să se lupte pentru prosperitate economică, fotbalul a intrat în peisaj în ecuaţie în mod firesc.

Primul meci dintre cele două cluburi s-a jucat în 1925, Schalke impunându-se atunci cu 4-2. Odată cu apariţia primelor ligi de fotbal în Germania, rivalitatea a început să capete amploare. Formaţia din Gelsenkirchen a reprezentat cel mai de succes club din anii 1930, câştigând şase din şapte titluri posibile în perioada 1933-1945. În timpul acestei perioade, Schalke a dominat Borussia autoritar, câştigând 14 dintre cele 16 întâlniri directe.

Prima victorie a Borussiei în derby a venit în anul 1943, 1-0. Golul victoriei a fost marcat de August Lenz, care încă trăieşte în memoria fanilor din Dortmund. După această victorie, şansa a început să îi surâdă din ce în ce mai des Borussiei. Următorul meci s-a jucat patru ani mai târziu, în 1947, din cauza problemelor din ţară. Într-o după-amiază de mai 1947, Borussia a întrerupt seria albaştrilor printr-o victorie cu 3-2 pe o ploaie măruntă şi sâcâitoare, în finala campionatului Westfalia. Fusese condusă de două ori, iar golul victoriei a venit cu doar cinci minute înainte de finalul meciului. Schalke domina întreaga regiune la acea dată (inclusiv Koln, Bochum, Gladbach ş.a.), dar victoria Borussiei semnala faptul că începuseră să aibă competiţie. „Germania fotbalistică va sta jos şi va lua notiţe” titra un cotidian naţional a doua zi după victoria lui Dortmund, acest lucru prevestind naşterea unei rivalităţi care avea să le eclipseze pe toate celelalte din ţară.

Mai târziu, în 1947 a fost formată Oberliga, iar cele două cluburi au reînceput să se întâlnească anual. De data aceasta, însă, Dortmund a dat tonul disputelor şi a dominat derbyul într-un mod cum n-o mai făcuse niciodată până atunci. În anii 1950, rivalitatea şi-a consumat noi episoade când Dortmund, condusă de managerul Helmut Schneider, a câştigat două titluri de campioană a Germaniei (în 1956 şi 1957), în timp ce Schalke şi-a adjudecat unul (în 1958, ultimul pentru ei până la această oră). În noul format al campionatului, Dortmund a câştigat nouă dintre primele treisprezece confruntări şi nu a cedat decât şapte meciuri din treizeci şi două în întreaga perioadă Oberliga. Chiar dacă nu au reuşit să câştige la scoruri atât de categorice precum o făcea Schalke în anii `30, Borussia a bifat totuşi victorii clare, cea mai mare diferenţă fiind 5-1. Rivalitatea a cunoscut o nouă dimensiune, iar Dortmund a devenit principala echipă a campionatului, adversara ei rămânând, totuşi, un competitor puternic.

De la începutul Bundesliga (1963) şi până în zilele noastre, Revierderby a rămas o încleştare echilibrată, dar cu Dortmund având prim-planul la început. Precum în Oberliga, au reuşit să îşi impună dominaţia cu opt victorii din primele zece meciuri. Borussia a devenit echipa mai bună, reuşind să se lupte inclusiv pentru titluri. Echipa a ajuns în nu mai puţin de cinci finale ale campionatului, reuşind să îşi adjudece trei.

Principalii lor rivali din acea perioadă nu erau cei de la Schalke, ci FC Koln, care era o echipă total opusă lui Dortmund: burgheză, bogată, arogantă şi reprezentantă a unui oraş faimos. „La finalul anilor 1960, rivalitatea dintre Dortmund şi Schalke era normală”, spune Gregor Schnittker, un expert în Revierderby. „Pe atunci nu existau lucrurile care, între timp, au devenit normale la meciurile dintre ele: ură extremă, huligani, violenţă. Rememorând acele vremuri, îmi dau seama că exista o tensiune crescândă care aştepta doar momentul oportun să explodeze, dar în acele timpuri meciurile Dortmund – Koln pe de-o parte şi Schalke – Essen pe de alta erau mai intense”.

Momentul de care vorbea Schnittker s-a produs în anii 1960, odată cu venirea crizei cărbunilor şi a oţelului, care a afectat întreaga regiune. Numai în 1963 au fost închise 13 mine şi peste 10.000 de mineri şi-au pierdut slujbele. Declinul a fost dramatic şi a continuat până la mijlocul anilor `70. De la 400.000 de mineri, numărul acestora a coborât până la mai puţin de 150.000 (anul 1976), regiunea devenind săracă şi ameninţată de o criză severă a şomajului.

Dezastrul economic a avut un impact uriaş asupra fotbalului, toate cluburile din zona Ruhr intrând în declin: Dortmund, Schalke, Essen, Duisburg, Oberhausen. Brusc, au dispărut trofeele şi obiectivele importante şi au fost înlocuite de frică. Frica de retrogradare a echipelor, frica de concediere a fanilor. Lucrurile au mers atât de rău pentru Dortmund, încât echipa a retrogradat în liga a doua. Aceasta a fosta una dintre cele mai negre perioade din istoria Borussiei. Până în 1975, la trei ani după retrogradarea lui BVB, cele două mari rivale nu s-au mai întâlnit. Prima victorie a lui Dortmund în faţa lui Schalke în zece ani s-a produs în 1977. În contextul prezentat, rivalitatea dintre Dortmund şi Schalke s-a transformat în ceva mult mai important, dar, de asemenea, şi mult mai periculos.

În plus, în acea perioadă Schalke a fost implicată în mai multe scandaluri mari de corupţie, fiind acuzaţi de trucarea meciurilor. Acest factor a contribuit şi el în mare măsură la cei patru ani petrecuţi de BVB în liga secundă în acea perioadă.

În 1979, huliganii din Gelsenkirchen au format una dintre cele mai violente brigăzi din Germania, „Gelsenszene”. Pentru a contracara ameninţarea, suporterii lui Dortmund au format brigada „Borussenfront”, în 1982. Următorul deceniu, cele două grupări s-au ciocnit, violent, în mai multe rânduri, fapt ce a adus o reputaţie negativă derby-ului. Spre exemplu, în sezonul 1984/1985, 64.000 de fani au asistat la Gelsenkirchen la meciul dintre Schalke şi Bayern, în schimb ce la derby au venit numai 41.000, de teama unor conflicte între cele două tabere.

Ruhr! Ruhr!

În mod curios, rivalitatea regiunii trăieşte braţ la braţ cu mândria acesteia. Pe 21 mai 1997, Schalke a produs una dintre marile surprize europene, câştigând Cupa UEFA în faţa celor de la Inter Milano. Pe 28 mai, Dortmund a urmat reţeta câştigătoare şi a făcut surpriza învingând Juventus în finala UEFA Champions League. Aceste şapte zile au stat la baza dezvoltării, puţin probabile înainte, a cluburilor din perioada anilor 1990, iar fanii nu au căzut de acord întru totul cu privire la cum trebuie să reacţioneze în faţa acestei situaţii.

O mare parte a fanilor Borussiei Dortmund au cântat în seara triumfului european despre cum performanţa lor este cu o clasă cel puţin peste cea reuşită de vecini. Totuşi, au existat şi momente în care o parte a fanilor BVB au început să scandeze cu patos „Ruhr! Ruhr!”, celebrând astfel că regiunea domina fotbalul european la acea oră. Un an mai devreme, când Schalke a învins Bayern, fanii albaştri au scandat „Ruhr! Ruhr!” la vestea că Dortmund a reuşit astfel să îşi asigure titlul de campioană. Pare de domeniul absurdului, dar până şi crainicul de pe Westfalenstadion, Norbert Dickel, a mulţumit printr-un „Thank you, Gelsenkirchen!” (nu Schalke!) în ultima etapă a sezonului 1995, la meciul contra lui Freiburg. Aceste vremuri au dispărut totuşi rapid şi ura a început să capete proporţii apocaliptice între cele două cluburi.